PRIVIRI INVERSE

Reiau ideea potrivit căreia impulsul elementar ce-l orientează pe bărbat spre o femeie, sau invers, se sustrage biologicului, într-o primă etapă. Când cineva se simte atras sexual de altcineva, este puţin probabil, că respectivul se va gândi la constituţia somatică a aceluia, la starea de sănătate psiho-fizică, la parametri fiziologici optimi ce i-ar putea garanta progenituri sănătoase şi apte sau alte imbecilităţi darwiniste, ci mai degrabă îşi va contura mental plăcerea ce ar putea-o resimţi prin posedare, expresia facială sau alte detalii sexuale stimulatoare. Şi totuşi nici raţionalizarea plăcerii nu defineşte esenţa erosului uman, pentru că, printr-un grad prea accentuat de conştientizare, ne îndepărtăm de ceea ce reprezintă aceasta, dar nici căderea în exclusivismul plăcerii nu constituie cauza atracţiei, pentru că în acest caz putem vorbi fie de libertinaj şi dezumanizare, fie de patologic.

Erosul nu este determinat deci, de plăcere, ci reprezintă tocmai acea stare, care activată de polaritatea sexuală provoacă o stare particulară de etilism lucid, un fapt de conştiinţă specială, ce conduce spre criza acuplării. În actul propriu-zis, când cineva iubeşte cu adevărat, ideea plăcerii şi a reproducerii sunt absente. În întregul proces dinamic, omul se trăieşte pe sine ca pe un altul, ca depăşindu-se. El îşi trăieşte sinele pe o tendinţă de contopire cu celălalt şi, refuzându-se, îşi manifestă nevoia de transcendenţă, de moarte a ceea ce-l defineşte ca element finit, aspirând spre înfăptuirea fiinţei absolute, nonduale. Ori, în asemenea trăiri, plăcerea apare ca un ingredient coexistent, coparticipativ, dar inesenţial, iar reproducerea se autoexclude, situându-se la nivelul consecinţelor.

De altfel şi C. Mauclair afirma că „în dragoste gesturile se fac fără reflecţie şi secretul ei, nu e cunoscut decât unei infime minorităţi a fiinţelor… În lumea nenumărată a fiinţelor cu chip omenesc, există foarte puţini oameni, şi dintre aceşti aleşi, foarte puţin sunt aceia care pătrund semnificaţia dragostei” (C. Mauclair, Essais sur l’amour).

Un alt autor deştept susţine că: „faptul că omenirea face dragoste aşa cum face aproape totul, adică, stupid şi incoştient, nu e un impediment, ca misterul ei să-şi păstreze demnitatea ce i se cuvine” (S. Péledon, La science de l’amour).

Rămâne însă de necontestat faptul că individul contemporan se orientează aproape exclusiv înspre plăcere, datorită caracterului inteligibil al acesteia, ba chiar mai mult se doreşte voluptatea obţinută prin orgasm, deşi întregul proces nu reprezintă decât manifestarea concretă a unui impuls, deja activat în el, şi care se situează într-un domeniu nebiologic.

Spasmul sexual este un fenomen ce nu poate fi înţeles exclusiv fiziologic, fiziologia mulţumindu-se cu constatarea şi cu explicarea mecanismului nervos al acestuia (Piobb).

Încercarea pozitivismului de a explica impulsul spre acuplare printr-o nevoie de evacuare, însoţită de plăcere, nu oferă răspunsuri la întrebarea de ce nu se constată acelaşi fenomen şi în cazul micţiunii sau a altor evacuări, de ce nu sunt dorite şi provocate aceste evacuări. Nu sunt oferite răspunsuri şi explicaţii nici în ceea ce priveşte plăcerea pură, constatată în visele erotice, neînsoţită de poluţie, deci de evacuare. Practic în vis, plăcerea încercată se sustrage complet condiţionărilor fiziologice, iar în situaţia limită, când intră în funcţiune mecanismele de acest gen, individul se trezeşte, pentru că acestea implică automat starea de veghe.

Havelock Ellis ajunge la concluzii asemănătoare după încercările de explicare a fenomenologiei spasmului sexual. În lucrarea „Studies in the Psyochology of sex” el scria: „Se poate spune că în aspectul său esenţial, la om, adică în aspectul său psihic, sexualitatea poate avea o dezvoltare considerabilă, lipsindu-se aproape în întregime de colaborarea cu sistemul genital”.

Daaa… Numai din această perspectivă poate fi explicată importanţa pe care o joacă procesul psihic imaginativ, în dragoste, el însoţind întregul act al acuplării, putând să-l activeze sau să-l inhibe.

Mă gândesc şi cred că dorinţa sexuală este un fapt complex unde componenta fiziologică se manifestă parţial, şi prin ea însăşi, dar care nu epuizează problematica sexualităţii. Esenţa sa este fundamental psihică şi ea e cea care determină activismul fiziologic, acesta putând fi absent în fazele anterioare ale excitaţiei sexuale. Nici finalismul biologic, nici impulsul genezic, nici ideea plăcerii ca scop în sine, nu sunt suficiente pentru a explica esenţa erosului uman.(J. Evola)

… La naiba… De ce oare gândim în termeni de “i-am pus-o” şi “mi-a tras-o” când vorbim despre una din laturile cele mai profunde şi mai subtile ale ceea ce simţim că este “EU”???

Totuşi există o delimitare între posedarea fizică a fiinţei iubite şi dragostea sexuală, ca mod general de „a iubi”. Astfel, dacă dragostea pură se manifestă ca mod dezinteresat de a-l vrea pe celălalt pentru sine însuşi, afirmându-l întâi ca individ, ca fiind altul, ea nu tinde să domine sau să absoarbă în sine fiinţa asupra căreia este orientată. În schimb, dragostea sexuală implică nevoia de a absorbi, de a asimila fiinţa iubită, de a o integra fiinţei tale anulând-o pe cealaltă.

Se vede clar, o ambivalenţă a oricărui impuls erotic intens, deoarece pe fiinţa iubită o afirmi, îi doreşti o viaţă-pentru-sine, dar în acelaşi timp îi doreşti şi distrugerea, asimilarea, dizolvarea în tine însuţi, anularea ei ca fiind altul, decât tu.

Este evident aici, un element de cruzime amestecat cu dorinţa. Maeterlinck, analizând acest aspect vorbea despre un „delir ostil al iubirii”, despre „ura mortală dintre sexe”, sentiment care constituie „fondul dragostei şi care ascuns sau vizibil rămâne prezent în toate efectele sale” (G. D’Annunzio). Pentru Baudelaire „cruzimea şi voluptatea sunt senzaţii identice, ca extremul cald şi extremul rece” (Oeuvres posthumes). În China persoana iubită este denumită yuan-cia, adică „duşman predestinat”.

Tema ambivalenţei erosului nu este nouă. Ea a fost intuită din cele mai vechi timpuri, regăsind-o astfel şi în mitologie, Numeroasele divinităţi antice ale dragostei erau în acelaşi timp şi divinităţi ale morţii: Hathor este şi Sekhmet, zeiţă a morţii, Shiva este şi zeul distrugerii etc. Şi mitul naşterii lui Eros, ca rezultat al acuplării dintre Poros şi Penia relevă acelaşi caracter de fiinţă şi nefiinţă, de viaţă şi moarte al dragostei.

Chiar şi derularea acuplării, prin ceea ce are ea distinct (agonii, contractări, muşcături etc.) conduce la analogii cu fenomenologia suferinţei. Pentru C. Mouclair voluptatea este o agonie, în sensul cel mai strict al cuvântului: „Nimic nu seamănă cu amorul fizic, mai mult decât moartea. Indiferent dacă e fizică sau morală, dragostea e imaginea pozitivă a morţii. Spasmul este incursiune momentană în domeniul morţii, e o încercare a ei, dar cu posibilitatea de a reveni la viaţă şi de a-ţi aminti”.

Pornind de la aceste idei a fost creat conceptul de „algolagnie” de la algos =durere şi lagnos =excitant sexual, concept ce ar vrea să surprindă plăcerea asumată prin suferinţă în erotism. Sexologia actuală foloseşte termenul de „complex sado-masochist”. În fond tot acest complex derulat într-un raport sexual normal, nu reprezintă altceva decât nevoia ambilor parteneri de a transcede, pentru că dacă durerea ajunge să fie trăită ca plăcere, atunci nu mai e durere, ci e o transformare, menită să atenueze nevoia de transcedenţă, de fiinţă absolută, nevoia de a ne mântui, iubindu-ne…

Îmi place să cred că persoana umană se prezintă ca un binom, ca o structură ce implică două segmente: un segment esenţial, profund şi unul exterior, al interrelaţionărilor sociale, denumit de C.G. Jung, persona, adică mască. Primul segment, cel esenţial, se subîmparte şi el în două (Evola) rezultând cu totul, trei niveluri.

Primul cel superficial, exterior, interrelaţional, artificial.

Al doilea ce aparţine deja fiinţei profunde, esenţiale, este cel ce corespunde în filozofie cu principium individuationis. Este nivelul ce desemnează fiinţa ca fiind ceea ce este, distinctă şi unică faţă de oricare alta din specia sa. Este natura proprie sau natura innata a fiecăruia în parte. Pe la hinuşi este denumit ca samskara sau vasana.

La băieţii ăştia inevitabili, Schopenhauer şi Kant îl întâlnim sub denumirea de caracter transcedental sau noumen, ca fapt ce stă în spatele întregii ordini a fenomenelor percepute în spaţiu şi timp.

Cel de-al treilea nivel ar reuni în el însăşi forţele elementare superioare şi anterioare individuaţiei, care alcătuiesc fondul ultim al individului. În acest ultim strat se regăseşte rădăcina primă a sexului şi forţa originară a erosului.

Cu ajutorul acestei scheme se poate explica binişor ceea ce se întâmplă în devenirea şi manifestarea atracţiei sexuale.

Pe planul cel mai profund atracţia respectivă, energia în potenţialitatea sa transcede individului. La acest nivel atracţia sexuală se manifestă fie în forma sa pură şi brută, ca un impuls orb ce împinge un individ spre un altul de sex opus, doar pentru că e de sex opus (aşa numita „lipsă de alegere”, specifică animalelor), fie în experienţe de tip superior, supraindividual, ce zeifică individul, sau în aşa numitele coups de foudre, de dragoste explozivă la o singură primă vedere.

Sorry… Răsucim un pic pentru că în acest fel fiind privită problema, ambele afirmaţii: că nu iubeşti decât o singură femeie şi că în fond nu iubeşti o femeie, ci în fiecare femeie, iubeşti Femeia, sunt valabile.

Pe stratul al doilea, sau pe nivelul intermediar se manifestă activ condiţionările naturii proprii ale individului. La acest nivel structural nu mai este indiferentă atracţia sexuală, nu mai este indiferent sau neutru ceea ce reprezintă o femeie, dincolo de faptul că este femeie. Aici se vor manifesta condiţionări ale rasei (albă, mulatră, galbenă, etc) precum şi condiţionări tot mai clare, mai precise şi mai conturate, de ordin somatic, temperamental, caracterial etc. (blondă, brună, înaltă, subţire, inteligentă, feminină, dinamică, suavă, sexy, etc.) apărând ideea insubstituibilităţii, a dragostei unice, a faptului că poţi fi iubit de o singură femeie, în mod exclusiv (sau bărbat în cazul femeii). Dacă energia stratului celui mai profund sau un procent semnificativ din aceasta, se va fixa la nivelul planului intermediar, putem vorbi de „pasiunea fatală”, de „orbirea” persoanei, situaţie nu întotdeauna fericită, dacă rămâne exclusiv în sfera terestră, umană, căci aici acţionează şi o componentă ce transcede individului. O asemenea pasiune devoratoare o întâlnim ilustrată în literatură, tragică prin finalitatea ei. (Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta, Paolo şi Francesca etc.)

Tot în acest plan se manifestă şi fenomenul de „idealizare” a femeii iubite şi tot aici regăsim originea sentimentului că putem iubi o femeie pentru una sau mai multe calităţi ale ei, pe când, în fond, se caută fiinţa ei, principiul pur al feminităţii ei prin care se reuşeşte starea de fiinţă absolută, primordială.

Eu cred că dacă nu are loc o fixare bine conturată a erosului primar în acest strat intermediar, apare o anumită indeterminare, o oarecare imprecizie şi astfel în locul femeii „unice” ( sau a bărbatului, în celălalt caz) se reliefează un tip aproximativ, reprezentat de mai multe persoane, care va reuşi să suscite o sufient de puternică atracţie sexuală. De asemenea, şi dacă sexul trăit, ceea-ce-te-simţi, sexul intern, nu e bine delimitat şi obiectul dorinţei sale va fi mai imprecis, mai puţin clar, permiţând atracţii succesive. Posibil, o altă cauză a impreciziei acestei fixaţii a erosului, o poate constitui chiar şi experienţa sexuală repetitivă cu indivizi diferiţi. În acest sens, Balzac spunea că, în prima femeie iubită, iubeşti totul, ca şi cum ar fi unica femeie. Mai târziu, iubeşti femeia, în fiecare femeie.

Când accentul este pus pe nivelul exterior, artificial al persoanei, creşte şi gradul de indeterminare sexuală în alegerea partenerului. Aici putem găsi cauzele libertinajului, ale comportamentelor prin care se caută exclusiv plăcerea oferită de partener, esenţa nimfomaniei şi tot aici întâlnim şi rădăcinile dragostei civilizate, „normale”, astea de după blocuri suntem noi, impuse de civilizaţia materială actuală.

Cu toate acestea, vreau să spun, că deşi erosul fixat oarecum în acest al treilea nivel, el poate, datorită unor situaţii conjuncturale favorizante, să erupă şi să-şi reia adevăratul caracter şi atunci vom asista la un adevărat şoc, la o reală aruncare în aer a tuturor convenienţelor, aspectelor morale, estetice, a tot ce şi-a construit individul în planul relaţiilor sociale.

Această forţă energetică, odată declanşată, se manifestă orb, negând totul ce i se opune: calcă orice regulă, dispreţuieşte sfaturile sau interdicţiile prietenilor sau ale familiei, induce ură între persoane ce aparţin aceluiaşi sânge şi au aceleaşi idei, desparte copiii de părinţi, anulează legăturile create de anumite instituţii.

Cam asta cred eu că s-a întâmplat cu regele Carol al II-lea, care a renunţat la tron şi la toate facilităţile şi privilegiile, pentru a o urma pe Elena Lupescu. Eros erupt! Şi în mitologie, printre alte exemple, întâlnim cazul lui Paris, care refuză ştiinţa supremă promisă de zeiţa Athena-Minerva, precum şi stăpânirea Asiei, făgăduită de Hera-Iunona, preferând să-şi aleagă şi să-şi urmeze femeia pe care el o considera cea mai frumoasă şi pe care o iubea.

Toate astea, sunt exemple celebre, dar oare câte situaţii asemănătoare nu se produc zi de zi şi care rămân izolate în orăşele uitate de Dumnezeu şi care se pierd în bezna anonimatului? Câtă pasiune şi suferinţă, cât zbucium sufletesc şi câte speranţe aprinse n-au eşuat în compromisuri, câte lacrimi şi câtă incandescenţă n-au pierit în resemnare, tăcere şi conformism?

Măi să fie… Se pare că în manifestarea sa, Erosul desfiinţează personalitatea morală şi poate distruge valorile cele mai esenţiale. Platon observa că îndrăgostiţii acceptă o robie voită şi slugărnicii la care nici un sclav adevărat n-ar consimţii.

Tocmai datorită acestei manifestări speciale, ambivalente, dragostea umană este privită şi analizată cu multă îngăduinţă şi permisivitate. În etica antică nici o altă valoare, nu era mai preţuită ca adevărul şi nici una nu era mai dispreţuită ca minciuna. Cu toate acestea, minciuna a fost admisă în dragoste … Numai aşa a putut fi enunţat principiul: All is fair in love and war. În dragoste, însuşi jurământul îşi pierde caracterul sacru, ceea ce l-a determinat pe Platon să afirme: „Cine iubeşte, chiar dacă ar călca jurământul, este iertat de zei, şi el este singurul!”

Cred că erosul se manifestă ca o forţă elementară ce transcede individul, dincolo de soma sa şi de principiul plăcerii, şi a cărui declanşare induce modificări comportamentale specifice, uneori ambigue şi neînţelese, de la sinucideri la acte de eroism, ca şi laşitatea, trădarea şi crima. El se sustrage moralei, înnobilează oamenii sau le dărâmă edificiul caracterial, determinându-i pe aceştia să-şi părăsească rosturile lor fireşti.

Din toată povestea asta se pare că omul aşteaptă de la acest sentiment ceva absolut, ceva ce se situează dincolo de bine şi de rău şi dincolo de el însuşi. Mirajul pe care, chiar dragostea comună îl oferă indivizilor, prin unirea cu sexul opus, e atât de puternic, încât dacă e refuzat sau anihilat, viaţa însuşi îşi poate pierde orice atracţie, orice sens, încât aceştia pot fi împinşi spre sinucidere, asasinate sau dezorganizări psihice iremediabile, ireversibile.

Cum pot fi explicate aceste comportamente absolut bizare şi care nu că nu au nici o finalitate biologică, procreativă, ci sunt orientate chiar împotriva ei?

Toate acestea capătă un înţeles dacă vom conştientiza sensul ultim al impulsului sexual: ca o nevoie imperioasă de a fi în sens transcedent. (Evola)

Suferinţele din dragoste nu ating individul finit ci individul esenţial, noumenal. Nu e vorba deci de specia manifestată în el, de reproducere, de nemurire prin descendenţi, ci de nucleul său cel mai profund, de nevoia sa absolută de fiinţă, de confirmare, nevoie stârnită de eros şi magia femeii.