PRIVIRI INVERSE

Într-o relaţie, nici un bărbat nu este Dumnezeu. Dacă femeia îi cere, celui pe care îl iubeşte, o favoare, şi acesta i-o îndeplineşte atunci el este generos, sublim, divin, dar dacă i-o va refuza, atunci va fi meschin, decăzut, avar. Cum nu mai este adulat, acesta trebuie desfiinţat. În numele aurei pe care i-a construit-o ea însăşi şi pe care acum i-o impune, ea îi va interzice orice slăbiciune. Este decepţionată şi iritată, dacă el nu se mai conformează imaginii cu care l-a substituit.

În fond, bărbaţii nu ar fi nişte pitici, dacă nu li s-ar cere să fie uriaşi. (S. De Beauvoir)

Astfel, dacă bărbatul este obosit, iritat, dacă îi este sete sau foame într-un moment nepotrivit, femeia îi reproşează că nu mai este la înălţime. Generozitatea ei se transformă în exigenţă: i se dăruieşte cu totul, atunci el trebuie să fie disponibil complet pentru a-i primi darul. Îi dăruieşte toată viaţa ei, atunci el trebuie să fie prezent în orice clipă.

Astfel femeia îi cere să primească cu recunoştinţă, poverile cu care ea îl copleşeşte. Bărbatul îndrăgostit este autoritar, dar când a obţinut ceea ce a dorit, este satisfăcut, în timp ce exigenţele femeii sunt nelimitate. Un bărbat care are încredere în iubita lui, acceptă fără neplăcere, ca ea să lipsească, să fie departe de el. Dacă e sigur de ea, îi va face o mai mare plăcere să posede o fiinţă liberă, decât un obiect. Dar absenţa iubitului este întotdeauna o tortură pentru femeie. Orice privire a acestuia asupra altcuiva, o frustrează. Tot ce vede el, este furat de la ea. Chiar şi alături de ea, dacă scrie sau dacă citeşte el o trădează sau o abandonează. Ea îi urăşte somnul. Pe Baudelaire îl înduioşează fiinţa iubită, iar Proust îşi admiră iubita când doarme. Acest fapt e explicabil prin aceea că gelozia masculină este exclusiv posesie. Când iubita unui bărbat doarme, ea nu aparţine nimănui şi această certitudine îi este suficientă. Dar când bărbatul doarme el nu mai există pentru cea care-l iubeşte, ci este el în sine şi pentru sine, suficient sieşi, fapt primit cu ostilitate de către femeie, atitudine foarte exact surprinsă de Violette Leduc în cartea „Îi urăsc pe cei care dorm”

Pentru femeie, somnul bărbatului este egoism, avariţie şi trădare. Dacă bărbatul îşi trezeşte uneori iubita pentru a o îmbrăţişa, aceasta îl va trezi, pentru ca el să nu doarmă, să nu se gândească decât la ea, închis în camera sa, în patul său, în braţele sale.

Şi totuşi femeia nu doreşte ca bărbatul să-i fie exclusiv ei prizonier. Este unul din paradoxurile dragostei. Ea îi cere totodată să fie proiect şi acţiune, să iasă în societate ca să o reprezinte, să lupte pentru ea.

Dragostea este disperare, erosul este ambivalent. Femeia îi cere bărbatului ei să fie erou şi uriaş, să supună lumea, dar în acelaşi timp ea nu poate fi fericită decât cu continua sa prezenţă. De aceea paradoxul va impune un compromis: femeia va încerca să se facă indispensabilă. Dacă el nu se poate lipsi de ea, atunci ea se autojustifică şi îi va servi cu bucurie. Dar el trebuie să recunoască aceste servicii şi să le aprecieze la justa lor valoare. Însă darurile ei, devin exigenţă, şi atunci ea se va întreba: „Oare chiar are nevoie de mine? Nu simte acelaşi lucru şi pentru altele?” etc. Va trebui deci, ca ea fie să sufere, fie să mintă. Cel mai adesea se minte, imaginându-şi că dragostea bărbatului e identică cu a sa, şi că el înţelege prin dragoste acelaşi lucru ca şi ea. Mai mult, îl va obliga şi pe bărbat să mintă: „Mă iubeşti? Mă iubeşti ca altădată? O să mă iubeşti mereu?” Şi toate aceste întrebări le va pune în situaţii delicate, ce nu permit răspunsuri nuanţate sau sincere: în îmbrăţişări amoroase, când este bolnavă, când plânge, pe peronul gării etc., iar din răspunsurile obligat-afirmative, îşi va face trofee.

Se pare că o femeie nu acceptă să se dăruiască complet unui bărbat, decât dacă se crede iubită de acesta, în adâncul sufletului lui. În caz contrar, ea se va simţi exploatată sexual, se va simţi un instrument, un obiect. Numai admiraţia exaltată a partenerului compensează sentimentul înfrângerii, al umilinţei. Dacă totuşi, ea a trăit spasmul orgastic, nu va fi pe deplin eliberată de vraja carnală dacă nu e valorizată complet de partener. Dacă acesta îi va oferi în schimb sentimentul de esenţial, de necesar, de absolut, atunci femeia nu se va regăsi ca obiect ci ca subiect esenţial. În această situaţie sentimentele ei capătă o dimensiune aproape mistică. Ea nu-i va mai cere iubitului ei să o admire, să o aprobe, ci va dori să se contopească cu acesta, să uite de sine în braţele lui.

Dar pentru a realiza această comuniune, femeia doreşte mai întâi să fie de folos, să fie utilă. Răspunzând cerinţelor iubitului său, ea se va simţi necesară. Va fi integrată în existenţa lui, va participa la valoarea lui, va fi justificată. Cu cât bărbatul îi va cere mai mult, cu atât femeia îndrăgostită va fi mai satisfăcută. Această atitudine o întâlnim la Juliette Drouet, amanta poetului V. Hugo, care deşi izolată timp de 12 ani, din dorinţa acestuia de a nu se întâlni cu vechile ei cunoştinţe, îi scria: „Vreau să-ţi pătezi, să-ţi rupi toate hainele, cât mai mult posibil. Şi numai eu, neajutată de nimeni, să ţi le cos şi să le curăţ.” Şi în toată această perioadă, pentru el va citi ziarele, va clasa corespondenţa, va copia manuscrise şi va fi foarte revoltată când poetul va încredinţa o parte din muncă, fiicei sale, Leopoldine. (S. de Beauvoir)

Asemenea trăsături şi comportamente sunt întâlnite la orice femeie îndrăgostită. La nevoie se tiranizează pe sine în numele bărbatului pe care îl adoră. Trebuie ca tot ceea ce are ea, toate momentele vieţii sale, să-i fie închinate. Nu vrea să posede nimic, decât prin el. La începutul unei mari pasiuni femeia devine mai elegantă, mai frumoasă ca niciodată. Astfel ea a găsit o raţiune de a fi a chipului său, a trupului ei, a propriului ego, şi le îndrăgeşte prin intermediul bărbatului care o iubeşte şi o valorizează. Dar, dacă iubitul ei doreşte, ea îşi va modifica înfăţişarea, care altădată îi era mai preţioasă ca dragostea însuşi şi se va dezinteresa de ea. Tot ce are, îi dăruieşte.

Renegă ceea ce el dispreţuieşte, detestă ceea ce lui nu-i convine. Se martirizează până acolo încât, nu vrea să fie altceva decât un perpetuum răspuns la chemarea lui. Adoptă nu de puţine ori o atitudine masochistă. Nu se revoltă împotriva celui pe care-l iubeşte ci se revoltă împotriva ei însăşi, împotriva Eu-lui său, care n-a ştiut să-l facă fericit pe cel care îl iubeşte. Femeia devine sclavă, regină, floare, vitraliu, servitoare, muză, mamă, soră, copil, lacrimă, surâs, suspin, durere, mângâiere, după capriciile iubitului său. Ea se pretează cu o reală încântare la aceste metamorfoze atât timp cât nu se simte obiect.

Scopul suprem al dragostei umane este identificarea cu fiinţa iubită, cu celălalt. De aceea nu e suficient ca bărbatul iubit, să fie doar servit. Femeia va încerca să vadă cu ochii lui. Citeşte cărţile pe care le citeşte el, preferă muzica pe care o preferă el şi nu o interesează decât ideile care vin de la el. Îi adoptă prieteniile, duşmăniile, părerile. Când îşi pune o întrebare, se străduieşte să audă ce ar fi spus el. Florile pe care le primeşte şi nu sunt de la el, nu au miros. Centrul nu mai este acolo unde stă ea, ci acolo unde stă el. Devine alterocentristă. Este o altă întruchipare a lui, e reflexul lui, e dublul lui, este el însuşi.

„Eu sunt Heatchliff” spune Catherine, în „La răscruce de vânturi”.

În manifestările sale, erosul se nuanţează în trăiri diferite, femeia distingându-se în acest plan, de bărbat. Erosul nu are acelaşi înţeles pentru cele două sexe. Remarcând acest aspect, Byron afirma că dragostea în viaţa bărbatului nu e decât o ocupaţie, în timp ce pentru o femeie, reprezintă întreaga viaţă.

Este evident că o femeie caută în bărbatul iubit, idealul masculin, dar aspirând spre acesta, ea realizează treptat că mulţi dintre bărbaţi sunt foarte tâmpi şi foarte comuni. Cu toate acestea, ea se va manifesta destul de indulgentă la început, cu condiţia să nu fie prea crunt dezamăgită. De aici rezultă o formă diversă de erori adesea lamentabile. Nu de puţine ori, valoarea bărbatului se va manifesta în ochii ei, prin forţă fizică, eleganţă, bogăţie, inteligenţă, cultură etc., dar ceea ce va dori ea în permanenţă este ca persoana în care investeşte emoţional-afectiv să întruchipeze esenţa bărbatului.

În materializarea acestei tendinţe, dorinţa de dragoste devine dragoste pasională, când este confirmată printr-o relaţie fizică. Dar şi inversul este valabil: dragostea se poate naşte dintr-o relaţie fizică, femeia dominată sexual, putând hipervaloriza un bărbat, care până atunci i se păruse insignifiant.

Oofff…

Cu toate acestea, toate femeile au visat „marea dragoste” şi aproape toate au cunoscut surogate ale acesteia. „Marea dragoste” li s-a înfăţişat ca neîmplinită, derizorie, mincinoasă, incompletă, generând în final o gamă diversă de decepţii.

Încercând să explice aceste aspecte, psihanaliza acreditează ideea că orice femeie urmăreşte în partenerul său imaginea tatălui ei. Imperfecta sincronizare imagistică a celor doi ar crea distorsiuni, compromisuri, decepţii. Evident că e o prostioară intelectuală. Eu cred că tatăl o uimea pe fiică, nu prin faptul că îi este tată, ci prin aceea că este bărbat şi, ca orice bărbat el declanşa si oarecare magie, o anumită rezonanţă în sufletul ei. Rezultă logic că, nu imaginea tatălui o urmăreşte femeia în iubitul ei, ci autoritatea contextuală prin care se reînvie o stare anterioară ce implică protecţie, siguranţă, afecţiune, sentimente ce existau în anturajul părinţilor şi la adăpostul acestora. Astfel dragostea ei şi cea pe care o aşteaptă de la partenerul său, îi redă copilăria, siguranţa, împotriva unei lumi în mijlocul căreia ea se simte dezorientată şi liberă. Acest tip de afectivitate se regăseşte în iubirile multor femei, ele însele fiind fericite când iubitul lor le numeşte fetiţe, copile sau când apelează la diminutive.

Femeia suferă fiindcă a crescut şi că este o adultă. Ea se încăpăţânează să se poarte copilăreşte, prelungindu-şi astfel copilăria. A se întoarce în copilărie, în braţele unui bărbat care le fascinează, este un act ce le face fericite (Simone de Beauvoir). Şi corespondenţa îndrăgostiţilor confirmă acest lucru: „micuţa mea”, „fetiţa mică” etc., sunt expresii caracteristice ale lor.

Am sentimentul că tocmai această dorinţă de aneantizare, de reîntoarcere atestă o voinţă acută de a exista, iubirea ei confundându-se cu dorinţa de a-şi afirma eu-l. Astfel femeia cere iubitului său, justificarea propriului său ego. Ea nu se abandonează – de regulă – dragostei, decât dacă la rândul său se simte iubită, iar dragostea ce i se arată, o poate determina să se îndrăgostească. De aceea bărbaţii, cunoscători în a flata sensibilitatea feminină, vor deştepta pasiuni profunde, chiar dacă seducţia fizică le lipseşte cu desăvârşire.

Nu cred că ziua de marţi are 4 ceasuri rele… Trăiţi-vă şi simţiţi-vă iubirile!

Dincolo de o privire superficială, potrivit căreia mitul n-ar fi altceva decât o metaforă, o legendă, o sursă moralizatoare prin finalitatea sa, sau pur şi simplu un basm cu influenţe educaţionale sau neutre, acesta are incontestabil valoarea unei chei, a unui cod, ce incorporează în esenţa sa un adevăr ce ne transpare ca fiind criptat, codificat. Ca argument că acest adevăr este intuit sau simţit într-un fel nedefinit, confuz, îl reprezintă chiar încercările constante de explicare a miturilor de către ştiinţe diferite: biologie, istorie, psihologie, antropologie etc.

După Platon, la început a existat o rasă primordială, dispărută între timp, ce surprindea în ea însăşi ambele principii: masculin şi feminin. Aceşti androgini, dispuneau pe lângă o putere aparte şi un dinamism special şi de o trufie şi un orgoliu nelimitat, astfel încât s-au revoltat împotriva zeilor, încercând să se urce în ceruri. Ca reacţie a acestora, împotriva furiei dezlănţuite a androginilor, ei nu-i vor distruge (ca în alte mituri) ci le vor diminua puterea, tăindu-i în două. Ca urmare a acestei operaţii, apar spontan fiinţe cu sex distinct, apar deci bărbaţii şi femeile. Dar aceştia în individualitatea lor, vor păstra în amintire, starea anterioară şi superioară avută şi se vor manifesta în sensul unei permanente dorinţe de reconstituire a fiinţei originare, primordiale. Pentru Platon, tocmai în acest impuls de reconstituire a unui dat anterior, dispărut acum, trebuie căutată semnificaţie ultimă, sau cauza primară a erosului.

Astfel el afirmă: „Iată de atunci este implantată în oameni dragostea către alţii. Eros este cel ce împreunează frânturile vederii naturii. El îşi dă osteneala să facă din două fiinţe una singură. El încearcă să vindece nefericirea firii umane”. În acest mod, Platon îşi explică de ce, pe lângă coparticiparea îndrăgostiţilor la actul sexual în sine, sufletul acestora se sustrage, căutând mereu altceva, în fapt o stare nedefinită ce nu poate fi verbalizată ci doar intuită sau simţită la nivel de presentiment. În sfârşit, numele acestei stări incerte, acestei nostalgii (gr. nostos = întoarcere; algos = durere), numele acestui dor este eros, care ar reprezenta tocmai speranţa, niciodată dispărută, a unităţii iniţiale.

Dincolo de descrierile somatice ale androginilor, precum şi în general, dincolo de arabescurile inerente tuturor miturilor reiese ideea unei fiinţe absolute, a unei fiinţe noncontradictorii în ea însăşi, nescindată, non-duală, ce implică o stare de imortalitate. Transpare de asemenea legătura existentă dintre scopul ultim al erosului şi conceptul de nemurire.

Continuând logica, diferenţierea sexuală ce corespunde fiinţei tăiate în două, implică finitudinea şi deci, moartea, fiindcă ambele sexe, luate individual nu-şi au viaţa în sine ci în celălalt, trăind aşadar, o stare artificială ce nu poate fi considerată originară.

Esenţa acestui mit se regăseşte şi în Biblie, unde de asemenea este expusă starea iniţială de androginie („după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie”). Femeia a fost concepută ca un complement a lui Adam, Eva însemnând viaţă sau cea care trăieşte. Hiatusul sexual presupune o separare a Evei de Adam, deci o separare a vieţii faţă de acesta, ca urmare a păcatului neascultării, secondată de excluderea acestuia de la Pomul Vieţii, pentru ca el să nu devină „ca unul dintre Noi” şi „nu cumva să trăiască în veci” (Facerea 3: 22)

Importanţa mitului platonician constă în aceea că relevă trecerea de la unitate la dualitate, de la fiinţă la privarea de fiinţă şi nemurire. El semnalează prin aceasta semnificaţia ocultă şi cauza primară a erosului. Tema respectivă este întâlnită şi în Upanisadele indiene, unde este reiterată aceeaşi idee: „Nu pentru femeia în sine este dorită femeia de către bărbat, ci pentru atma (adică pentru principiul „numai lumină” „Numai nemurire” – J. Evola)”. De altfel etimologia cuvântului amor, deşi speculativă, este foarte semnificativă: a = fără; mors = moarte; Deci: fără moarte, nemurire.

Aici trebuie căutată semnificaţia absolută a erosului. Este permanenta încercare de a depăşi dualitatea, de a-l restabili pe unu, de a stopa angoasa existenţială determinată de un modus vivendi nenatural, impus.

Eu cred că că esenţa întregii sexualităţi se regăseşte în sintagma „Prin diadă, către unitate”(J. Evola) aici fiind încifrate misterul ce învăluie impulsul sexual ce-l împinge pe bărbat înspre femeie, şi invers, ca o forţă primă, elementară, mai presus de condiţionările biologice sau socio-culturale prezente în dragostea umană.

Prin sexualitate oamenii încearcă obsesiv şi inconştient să distrugă dualitatea, să spargă bariera dintre eu şi non-eu, dintre eu şi tu, dintre eu şi celălalt, în tot acest context corpul sau trupul înţeles ca şi corp însufleţit şi trăit, nefiind altceva decât instrumentul prin care se realizează apropierea înălţătoare şi ameţitoare, de unitate.

Omul dorind, iubind, căutându-se pe sine în celălalt se confirmă pe sine şi participă, direct la recrearea fiinţei absolute şi la diminuarea neliniştii existenţiale, fiind dominat arhetipal. Erosul transcede fiinţa şi intuirea acestui adevăr, a condus la utilizarea sacră a sexului, practici întâlnite în toate tradiţiile antice.