PRIVIRI INVERSE

Am ars ziua de mâine… Am ars un timp care nu s-a vrut a fi al meu.

L-am ars cu plăcerea celui care surâde unei emoţii ascunse… Şi l-am făcut al meu.

Vă las în grijă cuvintele de aici şi privirile inverse…

Mă fascinează mişcarea… Mişcarea trupurilor în ceea ce au ele inesenţial. Automatizat. Inconştient. Natural… Trupuri înţelese ca şi corpuri însufleţite. Animate. Vii. Şi sesizez diferenţe între cinematica masculină şi cea feminină… Pentru ca – şi iar, îmi dau dreptate – sexul intern, sexul trăit, ceea-ce-te-simţi – bărbat sau femeie – impregnează personalitatea, eu-l în toate adâncimile lor, precum o picătură de cerneală mov, un pahar cu apă…

Mişcarea feminină e diferită de cea masculină. Ca intensitate, ca ritm, ca lascivitate, ca mesaj, ca amplitudine, ca sens, ca aspect al frumosului…

Un bărbat îşi poate educa mişcarea, o poate perfecta până la a deveni artă. În dans, balet, sport, etc… Mişcarea unui bărbat va deveni generatoare de frumos, de estetică cerebrală, raţională… Va putea deveni perfecţiune…

O femeie nu trebuie să facă nimic pentru a-şi eleva mişcarea… Estetica fiinţării ei nu are nimic raţional, cerebralizat, raţionalizat… E chemare, ambiguitate şi promisiune din proiectare. E naturaleţe fără efort…

Sau poate că aşa văd eu la început de săptămână…

Era şi timpul… Era şi timpul unei seri alcoolizate cu rol în umplerea unui gol…

Ce naiba simt???

Lene… moliciune, indiferenţă, siguranţă, sentimentul că pot orice, euforie, erecţie incertă, vise stimulativ-erotice, dorinţă vs. putinţă, superioritate, gândire laterală, dezgust existenţial, filosofie marginală, impulsuri antisociale, halucinări în roz, omnipotenţă, cuvinte, mult prea multe cuvinte, paralogică, iteraţii, nevoia de a plânge, un mâine aparent clar, exibiţionism verbal, captarea atenţiei, imagini incerte cu reverberaţii în plan emoţional, sex, sex, sex, critici şi pseudo-analize, remuşcări şi proiecţii, sămânţă de scandal, nevoi de argumentare, impuneri de convingeri…

Şi ce mai simt???

Somn, uitare de sine, acutizarea unor nostalgii ceţoase, justificări de comportamente, nevoia de acuze, gelozii de doi bani, raspunsuri pe care nu le ascult, un zâmbet tâmp, o privire disipată şi necentrată, o lume a binelui şi a răului, o femeie care mă poate minţi…

Şi totuşi, ce…???

Nevoia de zgomot, temeri mascate de cuvinte, o lume elastică şi mult sictir… Revoltă împotriva prostiei, împotriva superficialităţii a inautenticităţii, a cuvintelor goale… Dezgust pentru religiile pământului, pentru minciuna lor pentu Dumnezeul lor umanizat… Şi nimic.

Şi ceartă şi împăcare şi nervi şi relaxare şi pierdere şi regăsire şi mlaştină şi contur şi zâmbet şi lacrimi şi ochi şi umeri goi şi voi care mă citiţi…

Şi somn sub priviri rabdătoare….

Simt nevoia să ma explic puţin… Primesc sute de sugestii, sfaturi, idei, – în discuţii libere, pe mail, telefonic – despre ce ar trebui să fac, cum să fac şi cât să fac cu acest blog! Toate sunt de bună intenţie, toate sunt bine argumentate, toate sunt motivante… Dar aproape nimeni nu mă întreabă eu ce simt faţă de toate astea? Pentru că singurul jalon după care mă ghidez îl reprezintă subtitlul… Fii atent la ce simţi… Ok! Şi ce simt?

În primul rând simt că sunt sincer. Eu nu pot să scriu dacă nu cred ceea ce scriu. Dacă nu am trăit ceea ce scriu. Dacă nu e produsul imaginaţiei mele, produs care mă emoţionează! Mai simt că uneori poate plictisesc cu teorii explicative – unde nu am pretenţia de originalitate –dar simt că sunt oameni pe lumea asta care NU MAI AU TIMP să mai citească şi lor le pot fi utile… Mai simt că suntem cu toţii înt-un lanţ de interdependenţe şi că e mai ecologic şi mai sublim să ne zâmbim, să ne respectăm opiniile, să ne ajutăm sau să ne iubim decât opusul acestora… Că există şi alte tipare de gândire prin care vedem , înţelegem şi simţim lumea, decât ale noastre… Că uneori sunt haotic, ne-organizat şi scriu cum simt fără un fir care să determine o direcţie a blogului… Că scriu pentru voi, oricine aţi fi…

Dacă uneori mai şterg din posturi sau din comentarii (ale mele sau ale voastre)o fac pentru că nu le mai simt eu, nu pentru că ele nu ar fi valide sau că nu ar fi autentice…

Mai simt – tot mai acut – că blogul ăsta nu mai e al meu, că e tot mai mult al vostru/nostru şi ca urmare e tot mai viu…