PRIVIRI INVERSE

Nicăieri nu mă simt mai în largul meu decât în preajma unei femei. Pentru că doar acolo mă simt acasă! Şi cum e acasă? Uneori te îmbeţi de liniştea şi plăcerea de a fi cu tine însuţi, de gustul buzelor ei, de lumina ochilor pe care-i ştii că te pândesc ascunşi după perdele, alteori eşti uimit că nu înţelegi, că sentimentele parcă au un alt înţeles, că lumea de peste gard e mai ispititoare… Uneori şi alteori…

Dar de fiecare dată mă simt mai mult decât bine pentru că totul în jur mi-e familiar, mi-e aproape.

Doar acolo sunt eu…

Peste o săptămână sunt Paştele! Ortotodox prin naştere, laic devenit prin contextele trăite, încerc să-mi imaginez ce mai înseamnă asta pentru sufletele noastre… Sau ce ar fi bine pentru fiecare dintre noi să însemne…

Eu cred că, dincolo de istorie – mai mult sau mai puţin precisă, viciată, distorsionată de epoci, timp şi oameni mesjul morţii şi al renaşterii trimite la esenţe… Şi dacă Trinitatea înseamnă Adevăr, Libertate şi Iubire – moartea şi renaşterea gravitează în jurul acestora. Moartea celor trei, simbolizată de Isus, de crucificarea sa îmi conturează umanul, perisabilitatea şi mai ales ILUZIA că cele trei POT MURI! Nu putem trăi ADEVARUL, LIBERTATEA ŞI IUBIREA ca experienţe, ca şi concepte operaţionalizate dacă nu am trăi şi simţi gustul disperat al opusului lor. Apreciem ADEVĂRUL şi îi simţim puterea doar atunci când am fost minţiţi. Apreciem LIBERTATEA şi emoţia asociată ei doar atunci când am fost prizonierii altora sau ai propriei noastre incapacităţi. Apreciem şi cunoaştem IUBIREA doar atunci când am fost respinşi, evitaţi alungaţi… Le vom dori pe toate trei doar atunci când am simţit cât de nefiinţe suntem în afara lor…

Moartea lui Isus e un îndemn la meditaţie şi un imperativ la experienţă! Trăiţi-mă pe mine ca nefiind şi veţi savura splendoarea trăirii TRINITĂŢII în toată esenţa sa… E un impuls spre optimism, o rugăminte de a ne bucura de viaţă!

Şi într-adevăr o facem. Specific nouă: Cu ignoranţă, cu simpatie, cu inconştienţă, cu dispreţ, cu depresii, cu culpe, cu atitudine, cu realism… Fiecare în felul său. Oricum am face-o e viaţă trăită. Conştient sau somnambulic! Îl trăim pe Isus în club înnecaţi în bere, cu mîna între picioarele strânse ale unei fete îmbujorate? Foarte bine! Sau ne repliem în noi înşine simţindu-ne vinovaţi de păcate iluzorii, inventate, aruncate nediscriminatoriu peste toţi? E foarte bine. Ne vom plânge lipsa de profunzime şi interiorizarea experienţelor altora. Ne vom trăi pe noi înşine ca nefiind noi, ci alţii… Sau o vom pune de o “iarbă”? E ok! Halucinatoriu vom evada din ireal în ireal…

Singura problema este:

Cum vrem să ne simţim de Paşte? Ce faţetă a EU-lui nostru lăsăm să se manifeste, să se exprime ca omagiu adus IUBIRII?

Singurătatea – în fond – e o oglindă… În care ne e teamă sa privim pentru că vedem acolo sufletul care ne intreaba mereu… Poate ca e un simplu exerciţiu de introspecţie… De re-trăire a tuturor stărilor de peste zi. De inversare a privirilor spre dorurile noastre mocninde… Suntem goi in faţa noastră! Uneori nu ne place ce vedem pe ici, pe colo… Şi speriaţi, ruşinaţi aruncăm privirile afară…

Toate situatiile, contextele, sunt temporare. Nimic nu ramane la fel, nimic nu e static. Depinde de noi in ce fel se schimba ceva…