PRIVIRI INVERSE

Am venit din cer spre a te cunoaşte… PRIETENUL meu mi-a spus că o să reuşesc.

Inocent, timid, prudent, curios şi împins de soare din spate, printre mii de alte luminiţe, o caut pe a ta…

După ani şi ani, am găsit-o…

PRIETENUL meu îmi savurează bucuria!

Pot să-i ofer sufletul nostru drept mulţumire?

Cine e Ana?

Un aer înnecăcois, greu respirabil îmi invadă plămânii… Inspiram cu putere ca să nu mor. Glasul perfid tocmai îmi şoptise în trecăt că Ana nu e singură acasă. Azi. Câteva ore nu e singură…

Un sânge negru îmi pulsa în ochi… Imagini crude, de un colorit şi de o limpezime orbitoare îmi acaparară mintea. O Ană răvăşită de mâini necunoscute se risipi în toate celulele corpului meu iscând un tremur fin.

- Prostii… Nu cred… am răspuns nesigur. Vocea mea gâtuită stârni un zâmbet fugar de mulţumire undeva.

Am plecat spre Ana în fugă. Am plecat să văd durerea, să văd sfârşitul unei lumi. Extaze la care nu aveam acces îmi forţau paşii să alerge. Secunde de rău îmi îmbăiau privirile. Întrebări la care nu aveam răspuns urlau în timpane: De ce? De când? Cu cine? Si iaraşi De ce…

Stări contrastante se succedau ameţitor sfâşiindu-mă. O arsură rece în stomac mă facu să mă opresc lăsând ura sa urce… O ură seacă, lucidă, justificată… O ură violentă, mocnindă, gata să erupă… O ură grea care va face dreptate…

Am sunat – ca de atâtea ori – la uşa apartmetului cunoscut, aşteptând încordat SĂ VĂD impostura, falsul, minciuna… Ape care nu mă udau curgeau peste mine şi aşteptarea îmi justifica miile de întrebări la care vroiam un răspuns…

Cu teamă, ezitant, uşa se crăpă… Şi apoi Ana… Surpriza revederii mele mi-o aruncă în braţe. Muşca din buzele mele ca din piersici coapte… Năucit de reacţie am inspirat profund simţindu-i privirile cum le căutau pe ale mele…

- Azi nu mă iubeşti, i-am auzit vocea şoptită… Şi nu stiu de ce. Dar nu-i nimic! Te iubesc eu. Şi azi şi mâine, şi mereu… I-am simţit pielea gâtului cum se înfioară la atingerea genelor mele.

Şi linişte. Şi Ana.
Şi eu care mă priveam jenat şi strâmb…

Vorbele lunecau uşor ca într-un dans… Substanţa şi sensul lor se apropiau aluziv unele de altele, cu echivocuri, cu prefăcute pudori, când mascând puritatea dorinţei, când retrăgându-se apoi, voit timide dar pline de promisiuni…

Nu eram decât vorbe, emoţii şi lenea duplicitară a conversaţiei.

Încet, încet ne-am transformat în ochi... Iscoditori, pătimaşi, ochi ce ardeau bluze şi desfaceau sutiene. Ochi ce se lipeau de piele…Ochi ce mângâiau şi drogau sufletele îmbujorate de apropierea regăsirii…

Şi iar cuvinte. Cuvinte care deveneau mai dense, mai consistente, mai aprinse. Cuvinte şi priviri. Pe ici pe colo câte un zâmbet fugar la fel de plin de sensuri şi vise posibile…

Ţigările trădau încărcătura din aer…Se fumau multe, se fumau des, se fumau singure…

Apoi atingere… Uşoară. Ca din greşeală. Ca din întâmplare. Două mâini care s-au atins aparent neutru încercând să stingă două ţigări… O clipă de încremenire a lumii, a vieţii, a aerului! Un stop cadru care s-a fixat pentru eternitate în – deja- trecutul fiecăruia.

Şi din nou dans… Cuvinte mai grele, mai curioase, mai pline de sens… Şi priviri mai lungi, mai aprinse şi mai întârziate pe ici pe colo… Şi atingerea aia care – din greşeală fiind – nu a schimbat nimic. În afară. Dar care a explodat în suflete… Suflete care s-au umflat navălind afară prin ochi şi cuvinte… Suflete care se amestecă şi care se recunosc…

Cafelele s-au terminat. Ne-am luat rămas bun şi ne-am pierdut conturul printre oameni multicolori…

- De ce? m-a întrebat sângele înspumat… De ce? De ce?

Atunci dansul reîncepu… Cuvinte, priviri şi atingeri…

Şi toate erau ale Anei.

Mergeam printre oameni multicolori şi eram mai înalt decât mine…