PRIVIRI INVERSE

Într-o relaţie, nici un bărbat nu este Dumnezeu. Dacă femeia îi cere, celui pe care îl iubeşte, o favoare, şi acesta i-o îndeplineşte atunci el este generos, sublim, divin, dar dacă i-o va refuza, atunci va fi meschin, decăzut, avar. Cum nu mai este adulat, acesta trebuie desfiinţat. În numele aurei pe care i-a construit-o ea însăşi şi pe care acum i-o impune, ea îi va interzice orice slăbiciune. Este decepţionată şi iritată, dacă el nu se mai conformează imaginii cu care l-a substituit.

În fond, bărbaţii nu ar fi nişte pitici, dacă nu li s-ar cere să fie uriaşi. (S. De Beauvoir)

Astfel, dacă bărbatul este obosit, iritat, dacă îi este sete sau foame într-un moment nepotrivit, femeia îi reproşează că nu mai este la înălţime. Generozitatea ei se transformă în exigenţă: i se dăruieşte cu totul, atunci el trebuie să fie disponibil complet pentru a-i primi darul. Îi dăruieşte toată viaţa ei, atunci el trebuie să fie prezent în orice clipă.

Astfel femeia îi cere să primească cu recunoştinţă, poverile cu care ea îl copleşeşte. Bărbatul îndrăgostit este autoritar, dar când a obţinut ceea ce a dorit, este satisfăcut, în timp ce exigenţele femeii sunt nelimitate. Un bărbat care are încredere în iubita lui, acceptă fără neplăcere, ca ea să lipsească, să fie departe de el. Dacă e sigur de ea, îi va face o mai mare plăcere să posede o fiinţă liberă, decât un obiect. Dar absenţa iubitului este întotdeauna o tortură pentru femeie. Orice privire a acestuia asupra altcuiva, o frustrează. Tot ce vede el, este furat de la ea. Chiar şi alături de ea, dacă scrie sau dacă citeşte el o trădează sau o abandonează. Ea îi urăşte somnul. Pe Baudelaire îl înduioşează fiinţa iubită, iar Proust îşi admiră iubita când doarme. Acest fapt e explicabil prin aceea că gelozia masculină este exclusiv posesie. Când iubita unui bărbat doarme, ea nu aparţine nimănui şi această certitudine îi este suficientă. Dar când bărbatul doarme el nu mai există pentru cea care-l iubeşte, ci este el în sine şi pentru sine, suficient sieşi, fapt primit cu ostilitate de către femeie, atitudine foarte exact surprinsă de Violette Leduc în cartea „Îi urăsc pe cei care dorm”

Pentru femeie, somnul bărbatului este egoism, avariţie şi trădare. Dacă bărbatul îşi trezeşte uneori iubita pentru a o îmbrăţişa, aceasta îl va trezi, pentru ca el să nu doarmă, să nu se gândească decât la ea, închis în camera sa, în patul său, în braţele sale.

Şi totuşi femeia nu doreşte ca bărbatul să-i fie exclusiv ei prizonier. Este unul din paradoxurile dragostei. Ea îi cere totodată să fie proiect şi acţiune, să iasă în societate ca să o reprezinte, să lupte pentru ea.

Dragostea este disperare, erosul este ambivalent. Femeia îi cere bărbatului ei să fie erou şi uriaş, să supună lumea, dar în acelaşi timp ea nu poate fi fericită decât cu continua sa prezenţă. De aceea paradoxul va impune un compromis: femeia va încerca să se facă indispensabilă. Dacă el nu se poate lipsi de ea, atunci ea se autojustifică şi îi va servi cu bucurie. Dar el trebuie să recunoască aceste servicii şi să le aprecieze la justa lor valoare. Însă darurile ei, devin exigenţă, şi atunci ea se va întreba: „Oare chiar are nevoie de mine? Nu simte acelaşi lucru şi pentru altele?” etc. Va trebui deci, ca ea fie să sufere, fie să mintă. Cel mai adesea se minte, imaginându-şi că dragostea bărbatului e identică cu a sa, şi că el înţelege prin dragoste acelaşi lucru ca şi ea. Mai mult, îl va obliga şi pe bărbat să mintă: „Mă iubeşti? Mă iubeşti ca altădată? O să mă iubeşti mereu?” Şi toate aceste întrebări le va pune în situaţii delicate, ce nu permit răspunsuri nuanţate sau sincere: în îmbrăţişări amoroase, când este bolnavă, când plânge, pe peronul gării etc., iar din răspunsurile obligat-afirmative, îşi va face trofee.