PRIVIRI INVERSE

Se pare că o femeie nu acceptă să se dăruiască complet unui bărbat, decât dacă se crede iubită de acesta, în adâncul sufletului lui. În caz contrar, ea se va simţi exploatată sexual, se va simţi un instrument, un obiect. Numai admiraţia exaltată a partenerului compensează sentimentul înfrângerii, al umilinţei. Dacă totuşi, ea a trăit spasmul orgastic, nu va fi pe deplin eliberată de vraja carnală dacă nu e valorizată complet de partener. Dacă acesta îi va oferi în schimb sentimentul de esenţial, de necesar, de absolut, atunci femeia nu se va regăsi ca obiect ci ca subiect esenţial. În această situaţie sentimentele ei capătă o dimensiune aproape mistică. Ea nu-i va mai cere iubitului ei să o admire, să o aprobe, ci va dori să se contopească cu acesta, să uite de sine în braţele lui.

Dar pentru a realiza această comuniune, femeia doreşte mai întâi să fie de folos, să fie utilă. Răspunzând cerinţelor iubitului său, ea se va simţi necesară. Va fi integrată în existenţa lui, va participa la valoarea lui, va fi justificată. Cu cât bărbatul îi va cere mai mult, cu atât femeia îndrăgostită va fi mai satisfăcută. Această atitudine o întâlnim la Juliette Drouet, amanta poetului V. Hugo, care deşi izolată timp de 12 ani, din dorinţa acestuia de a nu se întâlni cu vechile ei cunoştinţe, îi scria: „Vreau să-ţi pătezi, să-ţi rupi toate hainele, cât mai mult posibil. Şi numai eu, neajutată de nimeni, să ţi le cos şi să le curăţ.” Şi în toată această perioadă, pentru el va citi ziarele, va clasa corespondenţa, va copia manuscrise şi va fi foarte revoltată când poetul va încredinţa o parte din muncă, fiicei sale, Leopoldine. (S. de Beauvoir)

Asemenea trăsături şi comportamente sunt întâlnite la orice femeie îndrăgostită. La nevoie se tiranizează pe sine în numele bărbatului pe care îl adoră. Trebuie ca tot ceea ce are ea, toate momentele vieţii sale, să-i fie închinate. Nu vrea să posede nimic, decât prin el. La începutul unei mari pasiuni femeia devine mai elegantă, mai frumoasă ca niciodată. Astfel ea a găsit o raţiune de a fi a chipului său, a trupului ei, a propriului ego, şi le îndrăgeşte prin intermediul bărbatului care o iubeşte şi o valorizează. Dar, dacă iubitul ei doreşte, ea îşi va modifica înfăţişarea, care altădată îi era mai preţioasă ca dragostea însuşi şi se va dezinteresa de ea. Tot ce are, îi dăruieşte.

Renegă ceea ce el dispreţuieşte, detestă ceea ce lui nu-i convine. Se martirizează până acolo încât, nu vrea să fie altceva decât un perpetuum răspuns la chemarea lui. Adoptă nu de puţine ori o atitudine masochistă. Nu se revoltă împotriva celui pe care-l iubeşte ci se revoltă împotriva ei însăşi, împotriva Eu-lui său, care n-a ştiut să-l facă fericit pe cel care îl iubeşte. Femeia devine sclavă, regină, floare, vitraliu, servitoare, muză, mamă, soră, copil, lacrimă, surâs, suspin, durere, mângâiere, după capriciile iubitului său. Ea se pretează cu o reală încântare la aceste metamorfoze atât timp cât nu se simte obiect.

Scopul suprem al dragostei umane este identificarea cu fiinţa iubită, cu celălalt. De aceea nu e suficient ca bărbatul iubit, să fie doar servit. Femeia va încerca să vadă cu ochii lui. Citeşte cărţile pe care le citeşte el, preferă muzica pe care o preferă el şi nu o interesează decât ideile care vin de la el. Îi adoptă prieteniile, duşmăniile, părerile. Când îşi pune o întrebare, se străduieşte să audă ce ar fi spus el. Florile pe care le primeşte şi nu sunt de la el, nu au miros. Centrul nu mai este acolo unde stă ea, ci acolo unde stă el. Devine alterocentristă. Este o altă întruchipare a lui, e reflexul lui, e dublul lui, este el însuşi.

„Eu sunt Heatchliff” spune Catherine, în „La răscruce de vânturi”.