PRIVIRI INVERSE

În manifestările sale, erosul se nuanţează în trăiri diferite, femeia distingându-se în acest plan, de bărbat. Erosul nu are acelaşi înţeles pentru cele două sexe. Remarcând acest aspect, Byron afirma că dragostea în viaţa bărbatului nu e decât o ocupaţie, în timp ce pentru o femeie, reprezintă întreaga viaţă.

Este evident că o femeie caută în bărbatul iubit, idealul masculin, dar aspirând spre acesta, ea realizează treptat că mulţi dintre bărbaţi sunt foarte tâmpi şi foarte comuni. Cu toate acestea, ea se va manifesta destul de indulgentă la început, cu condiţia să nu fie prea crunt dezamăgită. De aici rezultă o formă diversă de erori adesea lamentabile. Nu de puţine ori, valoarea bărbatului se va manifesta în ochii ei, prin forţă fizică, eleganţă, bogăţie, inteligenţă, cultură etc., dar ceea ce va dori ea în permanenţă este ca persoana în care investeşte emoţional-afectiv să întruchipeze esenţa bărbatului.

În materializarea acestei tendinţe, dorinţa de dragoste devine dragoste pasională, când este confirmată printr-o relaţie fizică. Dar şi inversul este valabil: dragostea se poate naşte dintr-o relaţie fizică, femeia dominată sexual, putând hipervaloriza un bărbat, care până atunci i se păruse insignifiant.

Oofff…

Cu toate acestea, toate femeile au visat „marea dragoste” şi aproape toate au cunoscut surogate ale acesteia. „Marea dragoste” li s-a înfăţişat ca neîmplinită, derizorie, mincinoasă, incompletă, generând în final o gamă diversă de decepţii.

Încercând să explice aceste aspecte, psihanaliza acreditează ideea că orice femeie urmăreşte în partenerul său imaginea tatălui ei. Imperfecta sincronizare imagistică a celor doi ar crea distorsiuni, compromisuri, decepţii. Evident că e o prostioară intelectuală. Eu cred că tatăl o uimea pe fiică, nu prin faptul că îi este tată, ci prin aceea că este bărbat şi, ca orice bărbat el declanşa si oarecare magie, o anumită rezonanţă în sufletul ei. Rezultă logic că, nu imaginea tatălui o urmăreşte femeia în iubitul ei, ci autoritatea contextuală prin care se reînvie o stare anterioară ce implică protecţie, siguranţă, afecţiune, sentimente ce existau în anturajul părinţilor şi la adăpostul acestora. Astfel dragostea ei şi cea pe care o aşteaptă de la partenerul său, îi redă copilăria, siguranţa, împotriva unei lumi în mijlocul căreia ea se simte dezorientată şi liberă. Acest tip de afectivitate se regăseşte în iubirile multor femei, ele însele fiind fericite când iubitul lor le numeşte fetiţe, copile sau când apelează la diminutive.

Femeia suferă fiindcă a crescut şi că este o adultă. Ea se încăpăţânează să se poarte copilăreşte, prelungindu-şi astfel copilăria. A se întoarce în copilărie, în braţele unui bărbat care le fascinează, este un act ce le face fericite (Simone de Beauvoir). Şi corespondenţa îndrăgostiţilor confirmă acest lucru: „micuţa mea”, „fetiţa mică” etc., sunt expresii caracteristice ale lor.

Am sentimentul că tocmai această dorinţă de aneantizare, de reîntoarcere atestă o voinţă acută de a exista, iubirea ei confundându-se cu dorinţa de a-şi afirma eu-l. Astfel femeia cere iubitului său, justificarea propriului său ego. Ea nu se abandonează – de regulă – dragostei, decât dacă la rândul său se simte iubită, iar dragostea ce i se arată, o poate determina să se îndrăgostească. De aceea bărbaţii, cunoscători în a flata sensibilitatea feminină, vor deştepta pasiuni profunde, chiar dacă seducţia fizică le lipseşte cu desăvârşire.

Nu cred că ziua de marţi are 4 ceasuri rele… Trăiţi-vă şi simţiţi-vă iubirile!