Infantile miercuri.9.2007
Posted by gmmail in Ana.trackback
Un aer înnecăcois, greu respirabil îmi invadă plămânii… Inspiram cu putere ca să nu mor. Glasul perfid tocmai îmi şoptise în trecăt că Ana nu e singură acasă. Azi. Câteva ore nu e singură…
Un sânge negru îmi pulsa în ochi… Imagini crude, de un colorit şi de o limpezime orbitoare îmi acaparară mintea. O Ană răvăşită de mâini necunoscute se risipi în toate celulele corpului meu iscând un tremur fin.
- Prostii… Nu cred… am răspuns nesigur. Vocea mea gâtuită stârni un zâmbet fugar de mulţumire undeva.
Am plecat spre Ana în fugă. Am plecat să văd durerea, să văd sfârşitul unei lumi. Extaze la care nu aveam acces îmi forţau paşii să alerge. Secunde de rău îmi îmbăiau privirile. Întrebări la care nu aveam răspuns urlau în timpane: De ce? De când? Cu cine? Si iaraşi De ce…
Stări contrastante se succedau ameţitor sfâşiindu-mă. O arsură rece în stomac mă facu să mă opresc lăsând ura sa urce… O ură seacă, lucidă, justificată… O ură violentă, mocnindă, gata să erupă… O ură grea care va face dreptate…
Am sunat – ca de atâtea ori – la uşa apartmetului cunoscut, aşteptând încordat SĂ VĂD impostura, falsul, minciuna… Ape care nu mă udau curgeau peste mine şi aşteptarea îmi justifica miile de întrebări la care vroiam un răspuns…
Cu teamă, ezitant, uşa se crăpă… Şi apoi Ana… Surpriza revederii mele mi-o aruncă în braţe. Muşca din buzele mele ca din piersici coapte… Năucit de reacţie am inspirat profund simţindu-i privirile cum le căutau pe ale mele…
- Azi nu mă iubeşti, i-am auzit vocea şoptită… Şi nu stiu de ce. Dar nu-i nimic! Te iubesc eu. Şi azi şi mâine, şi mereu… I-am simţit pielea gâtului cum se înfioară la atingerea genelor mele.
Şi linişte. Şi Ana.
Şi eu care mă priveam jenat şi strâmb…
Comentarii
Sorry comments are closed for this entry
Se gandea la el… Nici nu-i era greu, doar asta facea de zile in sir… ii intrase in sange, in obisnuinta, in fiinta… Ii era mai usor sa nu respire decat sa-si opreasca gandurile… Nu-l vazuse de cateva zile. Nici ea nu stia de ce, asa se intamplase… El tacuse in ultima vreme si ea ii respectase timid tacerea, desi n-o intelegea, desi o durea. O vreme incercase sa-si explice, sa il defineasca, sa il tipizeze. Nu mergea, oricat s-ar fi straduit. Cauta in trecutul ei ceva asemanator, ceva familiar, care sa ii permita intelegerea lui, a acestui barbat nou. Nu gasise nimic. Nimic nu se potrivea. Era derutata. Cum nu fusese niciodata. Se simtea calcand pe nisipuri miscatoare. Nu mai stia sa-si calculeze urmatoarea miscare, nu mai stia sa se implice in jocul binecunoscut al definirii celuilalt. Fiindca nu mai avea repere. Era incitant pe de-o parte…si cumplit de frustrant pe de alta. Fiindca orice greseli deveneau posibile. Orice cuvant putea deveni arma, orice gest putea provoca rani. Ii trebuiau reguli iar el refuza sa i le dea. Cum sa se descurce? Cum sa reuseasca sa-l inteleaga? Cum sa-si dea seama ce isi doreste el, de fapt? Uneori obosea. Obosea sa mai caute, sa mai interpreteze, sa mai gaseasca vreun sens. Si-atunci o coplesea disperarea si sentimentul de neputinta. Vinovatia ca nu-i in stare, ca nu poate, ca e prea proasta pentru un joc atat de high level. Isi folosise intuitia, empatia, cunostintele, mintea…dar cum sa inteleaga? Ce era de inteles? Uneori, ca sa-si aline frustrarea, isi spunea ca poate nici el insusi nu stie ce vrea, nu are definit un scop clar, o destinatie finala…si-atunci se simtea mai bine, mai usurata, fiindca neintelegerea ei capata sens…
Se ruga Dumnezeului ei in momentele de teama. In momentele de dor, de neputinta, de neintelegere, de frustrare. Ii cerea Lui raspunsuri care nu veneau de unde le astepta. Si Dumnezeul ei ii spunea doar atat. “IUBESTE!” Era singurul raspuns pe care-l primea. Dumnezeul ei innebunise, era clar! Cum sa-i ceara asta? Cum sa faca asta in conditiile date? In conditiile in care de dincolo nu veneau semnale clare? Care femeie din lumea asta ar fi facut-o? Care femeie ar fi anulat frica de necunoscut aruncandu-se in celalalt fara sa stie ce-o asteapta? Pentru prima data in viata i se paru ca se afla in fata unui examen pe care-l poate rata din frica, din inconstienta, din spaima. Si-ar fi dorit mai multa incredere, mai mult feedback… ca sa mai poata face un pas…
Si pe zi ce trecea isi dadea seama tot mai clar ca n-are alternativa. Nu de data asta. Nu acum. Acum nu mai mergea cu jumatati de masura. Nu i se mai permiteau pasi pe de laturi. Nu i se mai permiteau greseli. Era un joc fara miza…era un joc cu miza suprema a deschiderii neconditionate.
Acum trebuia sa iubeasca si-atat. Fara scop, fara asteptari, fara sperante, fara nimic concret. Indiferent unde ar fi dus-o iubirea ei.
Si iubea.
De ce se grabeste? Placerea sta in joc, in procesualitatea lui, in curgerea lui, in misterul lui… A strigat dupa libertate, dupa manifestarea spontana, dupa lejeritatea regulilor, dupa ea. S-a strigat de atatea ori… Sa-si aminteasca doar. Si acum ce face? Ii e teama de libertate, de spontaneitate, de regulile pe care le poate incalca…
Aici – orice ar face – nu poate sa greseasca! Nu e judecata. Nu e etichetata. Nu poate face impresie proasta. Si daca face, ce? Abia aici e EA. Intr-un fel. Pe care nu l-a cunoscut… Sa profite. Sa se joace. Si mai ales nu se grabeasca… De ce ar face-o?
de ce scrii despre infidelitate? despre teama de infidelitate si alte lucruri legate de ea?
nu scriu despre infidelitate. scriu despre neincredere ca element ce corodeaza o relatie. Scriu despre teama care poate infesta o relatie. Cand ne este teama ca cel, cea pe care o iubim ar putea sa-si intoarca privirile. Scriu despre non/sensul acestor sentimente acolo unde legaturile sunt autentice, reale, sacre. Scriu despre cat de putin ne trebuie sa stricam o condensare de frumos si emotii cu un gand, o idee preluata, cu o doza minima de neincredere… Scriu ca sa fim atenti la ce simtim si sa ne protejam relatiile ca pe darurile cele mai de pret. Ca in interiorul lor consumam viata, si suntem atat de noi insine…