PRIVIRI INVERSE

Într-o relaţie, nici un bărbat nu este Dumnezeu. Dacă femeia îi cere, celui pe care îl iubeşte, o favoare, şi acesta i-o îndeplineşte atunci el este generos, sublim, divin, dar dacă i-o va refuza, atunci va fi meschin, decăzut, avar. Cum nu mai este adulat, acesta trebuie desfiinţat. În numele aurei pe care i-a construit-o ea însăşi şi pe care acum i-o impune, ea îi va interzice orice slăbiciune. Este decepţionată şi iritată, dacă el nu se mai conformează imaginii cu care l-a substituit.

În fond, bărbaţii nu ar fi nişte pitici, dacă nu li s-ar cere să fie uriaşi. (S. De Beauvoir)

Astfel, dacă bărbatul este obosit, iritat, dacă îi este sete sau foame într-un moment nepotrivit, femeia îi reproşează că nu mai este la înălţime. Generozitatea ei se transformă în exigenţă: i se dăruieşte cu totul, atunci el trebuie să fie disponibil complet pentru a-i primi darul. Îi dăruieşte toată viaţa ei, atunci el trebuie să fie prezent în orice clipă.

Astfel femeia îi cere să primească cu recunoştinţă, poverile cu care ea îl copleşeşte. Bărbatul îndrăgostit este autoritar, dar când a obţinut ceea ce a dorit, este satisfăcut, în timp ce exigenţele femeii sunt nelimitate. Un bărbat care are încredere în iubita lui, acceptă fără neplăcere, ca ea să lipsească, să fie departe de el. Dacă e sigur de ea, îi va face o mai mare plăcere să posede o fiinţă liberă, decât un obiect. Dar absenţa iubitului este întotdeauna o tortură pentru femeie. Orice privire a acestuia asupra altcuiva, o frustrează. Tot ce vede el, este furat de la ea. Chiar şi alături de ea, dacă scrie sau dacă citeşte el o trădează sau o abandonează. Ea îi urăşte somnul. Pe Baudelaire îl înduioşează fiinţa iubită, iar Proust îşi admiră iubita când doarme. Acest fapt e explicabil prin aceea că gelozia masculină este exclusiv posesie. Când iubita unui bărbat doarme, ea nu aparţine nimănui şi această certitudine îi este suficientă. Dar când bărbatul doarme el nu mai există pentru cea care-l iubeşte, ci este el în sine şi pentru sine, suficient sieşi, fapt primit cu ostilitate de către femeie, atitudine foarte exact surprinsă de Violette Leduc în cartea „Îi urăsc pe cei care dorm”

Pentru femeie, somnul bărbatului este egoism, avariţie şi trădare. Dacă bărbatul îşi trezeşte uneori iubita pentru a o îmbrăţişa, aceasta îl va trezi, pentru ca el să nu doarmă, să nu se gândească decât la ea, închis în camera sa, în patul său, în braţele sale.

Şi totuşi femeia nu doreşte ca bărbatul să-i fie exclusiv ei prizonier. Este unul din paradoxurile dragostei. Ea îi cere totodată să fie proiect şi acţiune, să iasă în societate ca să o reprezinte, să lupte pentru ea.

Dragostea este disperare, erosul este ambivalent. Femeia îi cere bărbatului ei să fie erou şi uriaş, să supună lumea, dar în acelaşi timp ea nu poate fi fericită decât cu continua sa prezenţă. De aceea paradoxul va impune un compromis: femeia va încerca să se facă indispensabilă. Dacă el nu se poate lipsi de ea, atunci ea se autojustifică şi îi va servi cu bucurie. Dar el trebuie să recunoască aceste servicii şi să le aprecieze la justa lor valoare. Însă darurile ei, devin exigenţă, şi atunci ea se va întreba: „Oare chiar are nevoie de mine? Nu simte acelaşi lucru şi pentru altele?” etc. Va trebui deci, ca ea fie să sufere, fie să mintă. Cel mai adesea se minte, imaginându-şi că dragostea bărbatului e identică cu a sa, şi că el înţelege prin dragoste acelaşi lucru ca şi ea. Mai mult, îl va obliga şi pe bărbat să mintă: „Mă iubeşti? Mă iubeşti ca altădată? O să mă iubeşti mereu?” Şi toate aceste întrebări le va pune în situaţii delicate, ce nu permit răspunsuri nuanţate sau sincere: în îmbrăţişări amoroase, când este bolnavă, când plânge, pe peronul gării etc., iar din răspunsurile obligat-afirmative, îşi va face trofee.

Se pare că o femeie nu acceptă să se dăruiască complet unui bărbat, decât dacă se crede iubită de acesta, în adâncul sufletului lui. În caz contrar, ea se va simţi exploatată sexual, se va simţi un instrument, un obiect. Numai admiraţia exaltată a partenerului compensează sentimentul înfrângerii, al umilinţei. Dacă totuşi, ea a trăit spasmul orgastic, nu va fi pe deplin eliberată de vraja carnală dacă nu e valorizată complet de partener. Dacă acesta îi va oferi în schimb sentimentul de esenţial, de necesar, de absolut, atunci femeia nu se va regăsi ca obiect ci ca subiect esenţial. În această situaţie sentimentele ei capătă o dimensiune aproape mistică. Ea nu-i va mai cere iubitului ei să o admire, să o aprobe, ci va dori să se contopească cu acesta, să uite de sine în braţele lui.

Dar pentru a realiza această comuniune, femeia doreşte mai întâi să fie de folos, să fie utilă. Răspunzând cerinţelor iubitului său, ea se va simţi necesară. Va fi integrată în existenţa lui, va participa la valoarea lui, va fi justificată. Cu cât bărbatul îi va cere mai mult, cu atât femeia îndrăgostită va fi mai satisfăcută. Această atitudine o întâlnim la Juliette Drouet, amanta poetului V. Hugo, care deşi izolată timp de 12 ani, din dorinţa acestuia de a nu se întâlni cu vechile ei cunoştinţe, îi scria: „Vreau să-ţi pătezi, să-ţi rupi toate hainele, cât mai mult posibil. Şi numai eu, neajutată de nimeni, să ţi le cos şi să le curăţ.” Şi în toată această perioadă, pentru el va citi ziarele, va clasa corespondenţa, va copia manuscrise şi va fi foarte revoltată când poetul va încredinţa o parte din muncă, fiicei sale, Leopoldine. (S. de Beauvoir)

Asemenea trăsături şi comportamente sunt întâlnite la orice femeie îndrăgostită. La nevoie se tiranizează pe sine în numele bărbatului pe care îl adoră. Trebuie ca tot ceea ce are ea, toate momentele vieţii sale, să-i fie închinate. Nu vrea să posede nimic, decât prin el. La începutul unei mari pasiuni femeia devine mai elegantă, mai frumoasă ca niciodată. Astfel ea a găsit o raţiune de a fi a chipului său, a trupului ei, a propriului ego, şi le îndrăgeşte prin intermediul bărbatului care o iubeşte şi o valorizează. Dar, dacă iubitul ei doreşte, ea îşi va modifica înfăţişarea, care altădată îi era mai preţioasă ca dragostea însuşi şi se va dezinteresa de ea. Tot ce are, îi dăruieşte.

Renegă ceea ce el dispreţuieşte, detestă ceea ce lui nu-i convine. Se martirizează până acolo încât, nu vrea să fie altceva decât un perpetuum răspuns la chemarea lui. Adoptă nu de puţine ori o atitudine masochistă. Nu se revoltă împotriva celui pe care-l iubeşte ci se revoltă împotriva ei însăşi, împotriva Eu-lui său, care n-a ştiut să-l facă fericit pe cel care îl iubeşte. Femeia devine sclavă, regină, floare, vitraliu, servitoare, muză, mamă, soră, copil, lacrimă, surâs, suspin, durere, mângâiere, după capriciile iubitului său. Ea se pretează cu o reală încântare la aceste metamorfoze atât timp cât nu se simte obiect.

Scopul suprem al dragostei umane este identificarea cu fiinţa iubită, cu celălalt. De aceea nu e suficient ca bărbatul iubit, să fie doar servit. Femeia va încerca să vadă cu ochii lui. Citeşte cărţile pe care le citeşte el, preferă muzica pe care o preferă el şi nu o interesează decât ideile care vin de la el. Îi adoptă prieteniile, duşmăniile, părerile. Când îşi pune o întrebare, se străduieşte să audă ce ar fi spus el. Florile pe care le primeşte şi nu sunt de la el, nu au miros. Centrul nu mai este acolo unde stă ea, ci acolo unde stă el. Devine alterocentristă. Este o altă întruchipare a lui, e reflexul lui, e dublul lui, este el însuşi.

„Eu sunt Heatchliff” spune Catherine, în „La răscruce de vânturi”.